Când auzi cuvântul „autism”, ce imagine îți vine în minte? Un copil care nu vorbește, sau nu te privește în ochi. Care preferă să stea singur. Poate un personaj dintr-un film, sau poate un copil pe care l-ai cunoscut cândva. Sau poate nu îți vine în minte o imagine, ci o întrebare: „Cum îmi dau seama?”

Despre autism se vorbește mult. Și nu întotdeauna este ușor să deosebești ceea ce știi de ceea ce doar ai auzit de multe ori. Ai auzit, poate, că un copil cu autism nu te privește în ochi, nu este afectuos, preferă să fie singur, și nu înțelege emoțiile celorlalți. Apoi întâlnești un copil care vorbește, râde, își îmbrățișează părinții și caută apropierea. Atunci apare firesc întrebarea: „Cum poate avea autism?” O întrebare firească. Și poate că merită să nu ne grăbim cu răspunsul.

Ce este, de fapt, autismul?

Primul lucru care merită știut - nu există o singură imagine a autismului. Vorbim despre un spectru tocmai pentru că oamenii sunt diferiți. Comunica și relaționează diferit. Pot percepe și trăi diferit anumite situații, schimbările, apropierea de ceilalți sau ceea ce se întâmplă în jurul lor. Unii au nevoie de mult sprijin. În cazul altora, pot trece ani întregi fără ca cei din jur — și uneori fără ca ei înșiși — să înțeleagă de ce anumite situații, sunt mai greu de gestionat pentru ei decât par pentru ceilalți.

Același cuvânt — autism — cuprinde povești de viață foarte diferite. Și atunci apare o întrebare: dacă autismul poate arăta atât de diferit de la o persoană la alta, de unde știm noi atât de sigur cum „trebuie” să arate? Aici se nasc miturile! Un mit nu începe cu o minciună. Începe cu ceva ce ai văzut. Cu povestea cuiva. Cu un film. Cu o experiență reală. Un copil cu autism nu te privește în ochi și, încet, observația devine: „Copiii cu autism nu privesc în ochi.” Un copil nu vorbește și auzim: „Autismul înseamnă că un copil nu vorbește.” Apoi întâlnim un copil care vorbește și ne gândim: „Atunci nu poate fi autism.” Și, aproape fără să ne dăm seama, ceea ce am observat la o persoană ajunge să fie spus despre toate. Așa apar multe dintre lucrurile pe care ajungem să le considerăm „adevăruri” despre autism.

Dar un om nu poate fi înțeles dintr-un singur gest. Și nici autismul dintr-o singură caracteristică. Dar dacă unele dintre lucrurile pe care le știm nu sunt chiar așa? Aici aș vrea să ne oprim, din când în când, împreună. Nu îți propun să facem o listă cu „adevărat” și „fals”. Nici să înlocuim o certitudine cu alta. Mi-ar plăcea mai degrabă să fim curioși. Să luăm, pe rând, câte o idee pe care am auzit-o despre autism și să ne întrebăm: De unde vine? De ce am ajuns să o credem? Ce este adevărat în ea și unde am început să generalizăm? Și, poate cel mai important, ce nu mai vedem din omul din fața noastră atunci când îl privim printr-un mit? Poate unele răspunsuri ne vor confirma ceea ce știam. Altele s-ar putea să ne surprindă și să ne facă să ne schimbăm puțin perspectiva.
Și poate vom descoperi, din când în când, că o întrebare potrivită este mai valoroasă decât un răspuns dat prea repede. Pentru că, înainte de orice diagnostic, vorbim de un om - copil, adolescent sau un adult - cu propria lui poveste, nu doar cu o etichetă. Iar înainte de a spune că știm cum este acel om, merită să-l privim cu suficientă curiozitate încât să nu lăsăm un mit să ne răspundă în locul lui. De aici aș vrea să începem.

Tu câte mituri despre autism ai auzit?

Perspectivă oferită de Margareta Racoviță, psiholog clinician și psihoterapeut sistemic în formare. Puteți afla mai multe despre activitatea ei pe https://margaracovita.ro/